Anii ’70 veneau peste o societate americană care se resimţea după deceniul trecut, după o decadă de proteste şi revendicări, după Vietnam şi Woodstock, evenimente rămase încă proaspete în mintea americanilor. Se aştepta încă la cozi lungi pentru combustibil, iar giganţi auto de import  precum Toyota sau Honda câştigau tot mai mult teren în Ţara Tuturor Posibilităţilor.
Aşa că o mare de oameni aflaţi în faţa clădirii de la 254 West, pe strada 54 din New York, ar fi însemnat, într-o zi de 26 aprilie 1927, cel mult că se pregătea o nouă premieră Puccini, în aceeaşi zi, dar în 1957 sau ‘67, ar fi reprezentat o masă de oameni aşteptând filmarea unui nou episod din “Password” sau “Captain Kangaroo”, însă în 1977 avea o cu totul altă semnificaţie. Mulţimea aflată la acea adresă din Midtown  aştepta şi spera în şansa de  intra în ceea ce avea să devină curând epicentrul nebuniei disco la nivel mondial, cel mai faimos club de noapte din întreaga lume, Studio 54, deschis pe 26 aprilie 1977. Printre celebrităţile venite să dea momentului greutate s-au aflat Mick şi Bianca Jagger, Liza Minelli, Jerry Hall, Diana Vreelan (despre ea şi influenţa ei vom mai vorbi), Halston, Par Cleveland, Kevin Arpino, Margaux Hemingway, Mikhail Baryshnikov, Salvador Dali, Brooke Shields (apropierea de Studio 54 nu i-a format tocmai o reputaţie bună), Cher, Robin Leach şi proaspăt căsătoriţii Donald şi Ivana Trump. Ei au fost printre cei norocoşi, aş putea spune, pentru că la fel de celebrii Warren Beatty, Woody Allen, Diane Keaton, Henry Winkler sau Frank Sinatra au fost ţinuţi în afara clubului de către imperturbabil bodyguard Marc Benecke.
Cei 700 de privilegiaţi să participe în acea seară la deschiderea Studio 54 au plătit pentru asta 8 dolari.

Se “naşte” o legendă

Colegi de cameră la Universitatea Syracuse, Steve Rubell şi Ian Schrager au pornit în afacerea clubului de noapte după ce eşuaseră lamentabil în prima lor aventură comercială, un lanţ de fast-food-uri care a dat faliment. Însă, înainte de a lua Manhattanul cu asalt şi de a deveni faimoşi alegând să promoveze deschis şi fără ruşine în “stabilimentul lor” tot ce era mai şic, celebru şi lipsit de inhibiţii, Steve şi Ian au condus un mai puţin pretenţios local, numit Enchanted Garden, în apropiere de Queens. Pe 26 aprile 1977, cu mult înainte de “naşterea” DJ-ilor super-staruri sau a apariţiei frânghiilor din catifea şi chiar cu mult înainte de a se auzi măcar de drogurile uşoare de tipul XTC, 2CB sau special K, Rubell şi Schrager au propus o altă viziune, mai luminoasă, mai plină de glam dar şi mai spectaculoasă asupra artei de a petrece timpul liber. În scurt timp,  nicăieri nu exista o viaţă de noapte mai palpitantă şi mai căutată ca la Studio 54.
Femeia din umbră
Însă nu ei au fost aceia care au făcut din Studio 54 unul dintre cele mai celebre locuri din lume, ci o femeie. Numele ei este Carmen D’Alessio, specialist în relaţii publice în domeniul modei, al cărei portofoliu de clienţi cântărea greu cu nume precum Bianca Jagger, Liza Minnelli, Andy Warhol şi Truman Capote. Renumele clubului s-a ridicat prin efortul ei de a-l promova în paginile celor mai importante reviste glossy din New York, dar şi de a convinge pe cele mai influente nume din lumea mondenă de la acea dată să i se alăture. Când a decis sa vorbească în premieră despre Studio 54, Carmen D’Alessio avea 59 de ani şi era patroană de club. Ea a făcut PR pentru clubul lui Rubell şi se consideră cea mai îndreptăţită persoană să vorbească despre el. Spune despre ea că este responsabilă de asocierea dintre Schrager şi Rubell, pe care i-a adus “de mânuţă” dintr-un târg de provincie în “the Big Apple” şi i-a plasat direct în mijlocul unei petreceri high-class, printre ai cărei invitaţi s-au numărat şi Andy Warhol, (Roy) Halston sau Calvin Klein. Tot ea le-a cumpărat celor doi, de la Barneys, primele costume Armani şi a pus clubul pe lista celor mai hot petreceri.
La o săptămână de la inaugurarea clubului, Halston i-a cerut lui Steve să deschidă Studio 54 într-o luni seară (pe 2 mai 1977), deşi lunea era închis, şi să organizeze petrecerea aniversară a Biancăi Jagger. Apariţia acesteia pe calul alb a făcut o publicitate enormă clubului. La fel de memorabile sunt  petrecerea în care Armani a fost sărbătorit de un travestit-balerină, sau aceea în care Valentino a jucat rolul unui dresor de circ. Aşa s-a ajuns ca, în scurt timp, Studio 54 să devină locul de petrecere preferat de celebrităţi. Aici pot fi amintiţi Michael Jackson, Truman Caoze, John Travolta, Jackie Onassis, Liz Taylor, Muhammad Ali, John Lenon şi Yoko Ono, Rod Stewart, Zsa Zsa şi Eva Gabor şi lista ar putea continua.
Însă nu doar showbiz-ul newyork-ez scria capul de afiş al clubului, ci şi nume grele ale vieţii politice ca Margaret Trudeau, Jackie Onassis sau celebrul şef de personal de la Casa Albă, Hamilton Jordan, prezent chiar în seara deschiderii.
“Sufletul petrecerii”, în fiecare client
Din punct de vedere muzical, Studio 54 nu a ţintit vreodată spre descoperirea de talente sau de noi curente, ci, mai degrabă, să satisfacă setea patronilor şi a clienţilor pentru muzica bună, de dans. Aşa că, deşi artişti ca Grace Jones, Donna Summer sau Gloria Gaynor au susţinut acolo recitaluri, supremaţia a aparţinut dintotdeauna DJ-ilor şi distracţiei la liber furnizate de angajaţi şi de clientela flamboaiantă. În perioada în care muzica disco era regina tuturor topurilor, Studio 54 a devenit forţa supremă în materie de discoteci, bucurându-se de epoca de aur disco de la începuturile sale, din 1977, şi până la închiderea de pe 7 februarie, 1980, printr-o petrecere-gigant, numită „Sfârşitul unei Gomore moderne”.
Nepotrivit din punct de vedere „temperamental”, să-i zicem, pentru a aduna vedete care ţineau la prestigiu, clubul a reuşit să facă şi din cei mai „pedanţi” oameni politici petrecăreţi de mare clasă. Ringul de dans era mereu plin de tinere fashioniste, actori, actriţe, designeri şi artişti pe care niciun alt eveniment monden de până atunci nu reuşise să îi aducă laolaltă.
În plus, la Studio 54 bisexualitatea era la ea acasă. „Aşa ne alegem clienţii. Cu alte cuvinte, dorim ca absolut toată lumea să se simtă bine şi să arate bine”. Şi să facă sex şi să drogheze prin balcoane, putem adăuga, recunoscută fiind de-acum reputaţia clubului.
Cât a durat tot acest dezmăţ? Aproximativ trei ani, pentru că, în noiembrie 1979, Rubell şi Schrager au pledat vinovaţi pentru evaziune fiscală şi şi-au petrecut următoarele treisprezece luni după gratii. Însă judecătorii au pierdut din vedere tocmai cea mai mare infracţiune săvârşită de Rubell, infracţiune rămasă astfel nepedepsită. Acesta s-a jucat de-a informatorul şi l-a ţinut sub observaţie pe Hamilton Jordan, şeful de cabinet al preşedintelui de atunci Jimmy Carter, pe care l-a atras în mrejele de la Studio 54. Tânăr la aceavreme şi cu o reputaţie deja consolidată de petrecăreţ, Hamilton a picat în păcat. Presa vremii scria că acesta a fost surprins în timp ce se droga şi făcea sex cu necunoscute în subsolul clubului. Politicianul a reuşit să închidă gura târgului şi să treacă toate informaţiile la nivel de zvon, cu ajutorul lui Roy Cohn, un alt petrecăreţ înrăit, dar şi un al naibii de bun avocat al Studio 54.
SIDA de la Studio 54
De-a lungul anilor ’80, aproape toţi cei care activau în lumea teatrului sau a dansului şi-au pierdut pe cineva răpus de SIDA. Unii dintre angajaţii sau clienţi fideli ai Studio 54 au devenit victimele timpurii ale maladiei. Chiar şi după închiderea clubului, veştile privind persoane care avuseseră legătură cu acesta şi moarte din cauza SIDA nu încetau să apară. SIDA şi-a luat tributul dintre cei mai faimoşi obişnuiţi ai localului, printre care avocatul Roy Cohn sau designerul de modă Halston. Steve Rubell, supranumit de presa americană “Peter Pan al vieţii de noapte”, a murit, în 1989, tot din cauza unor complicaţii apărute în urma infectării cu HIV.
“Am inventat tot ce se putea inventa în materie de petrecere de club”
“Regreţi ceva din ceea ce a însemnat Studio 54 pentru ideea de club în general?”, a fost întrebat Ian Schrager într-un recent interviu acordat postului NBC.
“Nu, dar să ştii că îmi displace ideea frânghiei de catifea. Eu şi Steve am inventat-o şi sunt, sincer, surprins că în 30 de ani nimeni nu a venit cu ceva mai bun”, a fost răspunsul lui. “Chiar dacă ar putea să te şocheze ce îţi voi spune acum, trebuie să ştii că atunci când am apărut noi şi frânghia din catifea a fost considerat un real proces democratic. A trebuit să exersăm cu aceeaşi discreţie pe care oamenii o folosesc şi acum când invită pe cineva acasă pentru o relaţie extraconjugală. Începuturile nu aveau nimic elitist. Erau doar câţiva tipi din Brooklin care învârteau o frânghie şi strigau “Let’s have a party”, povestea Schrager. Dar, deşi urăşte acum ideea frânghiei de catifea, în ultima petrecere exclusivistă pe care a organizat-o cu ocazia deschiderii hotelului său, Gramercy Park Hotel, a avut aceeaşi “nesuferită” frânghie ca leitmotiv. “Ideea a fost cu totul alta, dar, vezi tu, odată ce oamenii te ştiu într-un fel şi au anumite aşteptări de la tine, ajungi să te conformezi lor şi să îţi pierzi ideea”, mai spunea el. Schrager nu mai visează la un nou club, “pentru că nu mai am nimic nou de spus în această privinţă”. Acum mizează pe domeniul hotelier, Gramercy fiind o mostră de redefinire a luxului, aşa cum îl vede el. “Sunt foarte mulţi bani şi toată lumea are acces la ei… Totul este despre cum celebritatea s-a transformat într-un Frankenstein şi despre cum Internetul scoate totul la iveală instant, aşa că nu mai există nimic ascuns, underground. Gramercy este pentru mine un exemplu de cum să te menţii pe linia de plutire”, mărturiseşte Schrager.
Poveşti şi amintiri rămase nedescoperite despre Studio 54 vor continua. Clubul face parte acum, şi puţini sunt cei care se opun ideeii, din destul de scurta istorie culturală a Statelor Unite. Are rost să ne răvăşim creierii să ne întrebăm “Ce ar fi fost dacă…”, să zicem … dacă Steve Rubell nu ar fi fost prins de FISC?… dacă drogurile nu ar fi determinat comportamente atât de dezmăţate? Întrebările, în cazul acesta, rămân retorice, pentru că nu interesează, aşa cum nu interesează să ştim cât ar mai fi supravieţuit clubul şi dacă “viaţa” lui ar fi fost aşa cum s-a dorit.
Dacă anii ’60 ’70 au însemnat libertate, anii ’80 ’90 ne-au învăţat ce înseamnă responsabilitatea. Povestea Studio 54 este, dincolo de povestea unor oameni de afaceri, o rebeliune cu iz de cultură urbană, o ploaie în deşert, o acţiune de pionierat inegalabilă până acum.
 

1 Comentează

  • Black Friday Mattress Sale 2015
    Posted 12 octombrie 2015 7:32 am 0Likes

    My friend mentioned to me your blog, so I thought I’d read it for myself. Very interesting insights, will be back for more!

Adaugă un comentariu