Nu am vorbit aici niciodată despre statutul meu de părinte de copil cu nevoi speciale.

Pentru că, așa cum anuțasem când am lansat acest proiect, Jurnal LifeStyle este despre frumos. Nu că a avea un copil cu nevoi speciale este ceva urât. Da, este special, inedit provocator, înălțător, însă mă puteam lipsi bucuroasă. Dar, nah, ce să faci… Se spune că Dumnezeu nu dă la toată lumea, ci doar celor care pot duce. De câte ori am simțit că nu mai pot duce nici măcar o pană?

Dar vremurile și, mai ales, pandemia au făcut să reconsider un pic abordarea și să admit că, până la urmă, site-ul acesta este despre mine și lumea mea.

Și, în lumea asta mea a mai apărut o noutate. De când cu izolarea și homeschoolingul, sunt și terapeutul copilului meu cu autism. Zilnic intrăm în legătură online cu echipa de la centru. Eu lucrez cu el, terapeutul supervizează. Mie mi se pare că sunt groaznică, fetele cu experiență zic că sunt grozavă. Dar ce înseamnă să faci terapie asistată online?

Totul este un șir de pregătiri și un car de nervi. Atât ai copilului, cât și ai mei (dar eu nu am voie să dau pe-afară). Ca să nu spun al fetelor care sunt nevoite să vadă toate grozăviile si să nu poată interveni decât de la minimum în jos. Ne așezăm la măsuță și urmărim indicațiile terapeutei și ale supervizorului. Taci, respiră, zâmbește, ai răbdare. Foooarte bine! Bine pe naiba.

Copilul urlă și face ca toate visele pentru că nu înțelege de ce mama lui care, de regulă, îl alintă și-l corcolește, acum trebuie să facă pe inabordabila . Și să vezi frustrări. Dar tu nu te lași, că, dacă ai cedat o dată, strici tot ce s-a construit cu munca și pe nervii altora. Și taci. Și înghiți. Și te bucuri. Că, după mai bine de șase ani, în care cu banii dați pe terapie achitai ratele la o viloaie cu debarcader și șalupă pe malul Snagovului, copilul își spune ”mama”. Și multe altele, dar, nah, asta cu ”mama” era problema mea directă. Și printre cele mai mari. Adică de ce spune el ”tati”, ”buni”, ”Marina”, ”Mihaela” și ”mama nu?

Așa că, zilnic, întindem pe parchetul din mansardă materialele de lucru, Când le vede, începe și mârâie. E precum câinele care miroase dușmanul de la distanță. Apoi, începe cu caca, pipi, foame, sete. Toate odată dacă s-ar putea. Și… momentul Z: deschidem Zoom, vede terapeuta și începe să-și spună tot repertoriul de mormăieli și cântece și bombăneli.

Terapia în sine decurge în funcție de dispoziția copilului , dar și de inspirația mea în a alege materiale de lucu. Și am învățat că ambițiile personale nu au ce căuta aici. Adică, degeaba vrei tu să îl înveți să socotească dacă, pentru el, nimic din toate astea nu are importanță. Ca să nu mai spun că, percepția asupra realității fiind alta, și tot ce i se prezintă are o cu totul altă semnificație, adesea transformându-se în stimului negativi.

Plus că mai este situația ca, tot ce ieri rezolva cu ochii închiși azi să i se pară dezagreabil.

După două săptămâni în rol de terapeut al copilului meu, pot să spun următoarele:

  1. oricât ai încerca, terapia din casă nu o compensează pe cea din centru (mă refer la spațiu, logistică și oameni)
  2. dacă te-ai așezat în fața copilului, nu ai voie să spui NU POT, nu ai voie să nu mai poți
  3. trebuie să știi asta de la început și să nu intri în horă dacă nu poți s-o joci
  4. dacă într-o zi simți că nu ai putere să lucrezi, nu o face. Poți strica mai mult
  5. nu te lăsa cuprins de comoditate si fii consecvent. Până se termină balamucul cu pandemia, și cine știe ce-o mai fi după, tu ești la butoane, de tine depind regresul, progresul sau stagnarea copilului tău.

Pentru că, în unele cazuri, și menținerea este un progres.

Stay safe!

Adaugă un comentariu