După 25 de ani în care a fost mâna dreaptă a designerului francez Jean-Paul Gaultier, alături de care a trecut prin faza de pionierat a modei, cu tot ceea ce presupunea ea – săli fără public la prezentări, dificultăţile financiare, dar mai ales provocările ce veneau din tendinţele care se schimbau cu o viteză ameţitoare, Donald Potard se recomandă acum „agent de lux”.

A dat faima pe lux sau, mai dregrabă, şi-a permis luxul de a se desprinde de un nume puternic pentru a crea, independent, o piaţă destinată celor cărora le place să viseze.

Într-un interviu pe care mi l-a acordat si pe care l-am publicat in EVZ in septembrie 2010 (arhiva online a publicatiei este total distrusa), Donald Potard, sosit în România cu ocazia celei de-a treia ediţii a Festivalului „Pasarela” (n. ed. eveniment caruia ii duc dorul si acum si care era organizat cu sprijinul Ambasadei Frantei la Bucuresti), aminteşte de primele sale contacte cu lumea modei şi face o analiză necruţătoare şi în oglindă a începuturilor şi a prezentului industriei de fashion.

EVZ: Prima prezentare a fost…
Donald Potard: 
Cred ca era în 1976. La acea vreme, nimeni nu auzise de Jean-Paul Gaultier, aşa că la primul show nu a venit absolut nimeni. A trebuit să mergem să adunăm oamenii de pe stradă şi să îi băgăm în sală. Nimeni nu era interesat, în afară de japonezii care au fost dintotdeauna în căutare de nou, de talente.

Dacă în ceea ce îi priveşte pe reprezntanţii presei, aceştia se axau mai rar pe căutarea şi descoperirea de noi talente, iar jurnaliştii francezi sunt renumiţi ca fiind leneşi, japonezii făceau asta prin natura lor. Deci, nimeni nu a venit la prima noastră prezentare şi există şi acum voci, mai ales printre ziarişti, care afirmă că au participat la primul show Jean Paul-Gaultier. Ei bine, nu este adevărat. Nici cea de-a doua prezentare nu a fost prea reuşită, de la al treilea show a început să se mişte ceva şi abia a cincea prezentare a fost un succes.

Diferenţa dintre prezentările de modă din urmă cu 20 de ani şi cele de acum?
În urmă cu 20 de ani, show-urile de modă erau mult mai interesante decât acum, pentru că atunci se forma o nouă generaţie, era sfârşitul couture-ului. Iar noi credeam că haute-couture-ul se sfârşise, ceea ce nu este chiar întru totul adevărat. Însă creativitatea, tocmai aceea trăsătură esenţială a haute-couture, nu îşi mai avea locul acolo şi trecuse de partea tinerilor designeri.

Aşa că, brusc, interesul s-a concentrat asupra noii generaţii de creatori. Kenzo, de exemplu, a fost primul care a schimbat clasica prezentare de modă în care modelele veneau cuminţi pe catwalk, purtau un număr la încheietură, la fel ca la concursurile de miss şi oamenii strigau şi aplaudau favoritele.

Viziunea lui Kenzo a fost revoluţionară din acest punct de vedere. El a fost primul care a adus muzica şi lumina în prezentările de modă, iar modele lui au afişat mai multă dezinvoltură. A fost un şoc în sensul pozitiv şi, de atunci, designerii au înţeles că modul în care realizezi un spectacol de modă este la fel de important ca şi colecţia în sine.

Care sunt criteriile pentru un bun spectacol de modă?
În prezent, consider că spectacolul pe care îl oferi este mult mai important chiar decât hainele. Cred că, acum, moda este foarte, foarte plictisitoare. Lipseşte elementul surpriză, iar, când acesta apare în cele din urmă, este privit cu mare reticenţă. Un astfel de designer, care reuşea să facă dintr-o prezentare de modă un spectacol, a fost Alexander McQueen – din păcate acesta nu mai este – iar în Franţa ar fi acum Alexandre Vauthier, care a păstrat această mentalitate de a surprinde oamenii într-o defilare.

Care este mesajul pe care Casa Jean-Paul Gaultier l-a transmis la început şi cum s-a schimbat el în timp?
Noi am început ca toată lumea, prin colecţii de pret-a-porter. Am continuat aşa o perioadă, până când ne-am dat seama că mesajul era cam acelaşi peste tot. Aşa că ne-am reinventat şi am trecut la producţia de haute-couture.

Care este, în prezent, relaţia cu Casa Jean-Paul Gaultier?
Nu mai aparţin Casei Jean-Paul Gaultier. Este ca un divorţ metaforic, după 15 ani. În prezent, lucrez cu 130 de designeri şi să îmi concentrez atenţia mai mult asupra unuia singur, de care mă leagă o prietenie şi o colaborare îndelungată, ar fi mai mult complicat şi incorect.

Generaţia unor figuri precum Naomi Campbell sau Cindy Crawford a apus. De ce industria nu mai „naşte” astfel de modele?
Acesta este un lucru lăudabil. Este adevărat că şi fetele de acum sunt foarte frumoase, însă ceva foarte ciudat s-a întâmplat în perioada de vârf a unora precum Naomi sau Cindy. Era o isterie cu privire la aceste modele, iar publicul venea la show-urile de modă pentru a vedea fetele, nu hainele.

Climaxul a fost atins în momentul în care modelele au început să ţină prima pagină a revistelor şi nimeni nu mai vorbea despre modă sau designeri, ci doar despre fetele care prezentau. Cert este că ele nu contează decât ca muze pentru creatori. Rolul lor este să prezinte hainele, să scoată în evidenţă calităţile vestimentaţiei propuse de designer.

Unde tragem linia între lux şi snobism?
Însăşi alcătuirea lingvistică a cuvântului „snobism” (lat. „sine nobilitate” – „fără nobleţe” – n.r) face diferenţa faţă de ideea de lux. Deci, snobismul este în totală opoziţie cu luxul şi, dacă ne-am raporta la vorbele lui Chanel, am spune că este sinonim cu vulgaritatea. Nu întotdeauna eleganţa şi clasa sunt semne ale luxului. Depinde foarte mult de atitudinea pe care o adopţi. Un bun exemplu este cel al ciorapilor-plasă: înainte erau purtaţi numai de prostituate. Acum, sunt marcă a eleganţei, însă, chiar şi aşa, este nevoie de atitudine pentru a nu cădea în extrema cealaltă.

Cum vă alegeţi designerii cu care lucraţi?
În primul rând, talent şi creativitate pură. Acestea sunt principalele criterii de selecţie. Mă plictisesc foarte repede şi, de aceea oamenii cu care fac afaceri trebuie să fie deosebit de creativi, să mă facă să visez, să îmi răscolească ideile şi talentul. Dacă văd că acele persoane sunt creative, însă nu mă inspiră cu nimic, prefer să nu lucrez cu ele.

Care sunt şansele designerilor români să lucreze cu dumneavoastră?
Să nu credeţi că ţara de provenienţă este un crieriu de selecţie. Am fost în Turcia în urmă cu şase luni şi am încheiat o colaborare cu un designer de acolo. Am fost în Georgia şi am remarcat proiecte deosebit de interesante, aşa că urmează să lucrez cu cel puţin doi creatori din Tbilisi.

Aştept şi de la designerii români să dea dovadă de creativitate şi, de ce nu, vom putea lucra împreună. Trebuie să reţineţi că eu nu ajut designeri, pentru că nu sunt Moş Crăciun, ci între mine şi ei este o relaţie de afaceri. Îi pun la treabă în diferite domenii, printre care şi moda, dar nu numai. Facem împreună proiecte care ţin de tot ce înseamnă lux, de la haine, parfumuri şi până la yachturi sau avioane.

BRAND

Trei pentru glorie

După ucenicia făcută la case de modă consacrate – Jean Patou sau Pierre Cardin -, francezul Jean -Paul Gaultier decide că este momentul să pornească pe cont propriu în marea aventură a modei. Astfel, ia alături doi prieteni vechi, Francis Menuge şi Donald Potard.

Acesta din urmă, regizor de meserie, îl va urma timp de 25 de ani, mai întâi în calitate de responsabil cu regia, muzica şi invitaţii, apoi ca director de comunicare, director şi, în cele din urmă, preşedinte al grupului Jean-Paul Gaultier.

Cu ţesăturile cumpărate de la Marché Saint-Pierre şi hainele cusute de prieteni, trioul a debutat în totala indiferenţă a ziariştilor de modă.

Început dificil

Au revenit, mai încăpăţânaţi cu fiecare sezon, astfel că, la a cincea prezentare, se puteau bucura deja de notorietate, dar aveau şi povara unei datorii de 80.000 de franci fiecare, adică 200.000 de franci actuali.

Cu entuziasmul dezvoltat în stres şi cu ajutor din partea japonezilor, trioul scapă de obstacole şi se adaptează spiritului vremii. Casa Jean-Paul Gaultier devine societate comercială în 1982 şi este condusă de Donald Potard până în 2005.


Adaugă un comentariu