Intr-una din zilele din perioada 1-8 martie, stiti voi, acea saptamana din an cand ar trebui sa sa ne simtim mai pretuite, mai iubite, mai frumoase LOL (si cand eu ma simt mereu stanjenita, indiferent de ipostaza), vine fiica-mea acasa cu un anunt pe care-l face, ca de obicei, cand suntem in pat, inainte de somn: ”Stii, mami, intr-o zi (*Ah, devine interesant, daca incepe cu intr-o zi*, imi spun in gand), eu am suparat-o pe doamna Elena”. Doamna Elena este, de fapt, domnisoara Elena, educatoarea Sofiei, pe care ea o adora si vrea sa o ia acasa.

”Cum ai suparat-o, iubita mea”, o intreb eu pe cel mai dulce ton posibil. Nu de alta, dar fiica-mea a mostenit o calitate: simte ca tonul face muzica si functioneaza doar daca-i vorbesti frumos.

”Am stricat toate martisoarele doamnei”, mi-o arunca ea.

Si cade cerul / tavanul pe mine:

”Pai cum asa, Sofiuta? Cu cine ai facut asta?”, intreb eu si mai dulce, in speranta ca nu a fost ideea ei.

”Singura”.

”Si ce ai facut exact?”

”Le-am spalat ca erau murdare de lipici”.

Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca asta este realitatea si deja gandeam scenarii: 1. Erau martisoarele pe care copiii i le adusesera educatoarei de 1 Martie. Sau 2. Erau martisoarele pe care copiii, sub indrumarea si cu ajutorul ei, le pregatisera pentru activitatea cu mamici ce ar fi trebuie sa aiba loc peste doua zile. Ce-i de facut? Cum repar nebunia?

Ii spun jumatatii mele mai bune si cu mult mai calme toata tarasenia si il rog ca, a doua zi, cand ajunge la gradi, sa ceara iertare in numele Sofiei care mi-a marturisit ca nu regreta nimic si ca nu are de gand sa spuna ca ii pare rau. Si sa intrebe cum putem repara paguba.

Jumatatea nu a intalnit-o pe educatoare, asa ca a ramas sa rezolv tot eu, de data asta pe WhatApp. Numai ca, surpriza, educatoarea nu stia nimic despre toata tarasenia. ”Face Sofia alte nebunii, dar despre asta nu am absolut nicio idee”, vine replica amuzata.

Un nou blocaj. Ma scuz si inchid conversatia. Transmit acasa finalul, iar replica este: ” Pai tu te uiti in gura ei? Ce stie ea, e copil?!”

Aceasta este povestea care face intriga a ce urmeaza mai jos: Ne uitam sau nu in gura copilului? Exista o varsta la care acesta capata credibilitate?

Nu voi bate mult apa in piua. Da, ii acorzi copilului credibilitate indiferent de varsta. Credibilitate = incredere. Si, atunci cand te uiti in gura copilului tau, ii arati ca il asculti, ca il pretuiesti, ca el conteaza pentru tine si ca ii esti aprope in orice situatie.

Si cum faci cand simti ca lucrurile ti se par trase de par, cum faci cand sunt situatii precum cea de sus?

Asculti copilul, afli amanunte, dar nu dai verdicte. Si, mai presus de orice, nu ii arati ca ai avea nici cea mai mica urma de indoiala. Si in cazurile acestea, ca si in avocatura, functioneaza principiul ”audiatur et altera pars”. Intreaba si ”pagubitul” sau „vrajmasul” (in functie de context), afla ce s-a intamplat si din punctul lui de vedere si apoi cantareste. Copiii, mai ales la varste mai mici, nu mint. Fabuleaza, dar fabulatiile lor sunt inofensive. Tu iti cunosti copilul, tu stii care sunt limitele pe care el singur si le-a impus si cat de departe pot ajunge ele.

Nu faci erori de neincredere, pentru ca, oricat de tentat ai fi sa ii arati ca te-ai cam indoi de unele situatii, gandeste asa:

  • Daca vine des in ultima vreme si iti spune ca x coleg i-a facut, ca Y coleg i-a dres, ca W si Z colegi il sicaneaza, dar tu stii ca nici el nu e tocmai copilul – model de disciplina, acel elev ideal de odinioara, care sta in banca lui la ore, ridica mana, nu vorbeste neintrebat, in pauze nu alearga pe holuri, isi face mereu temele… etc, stiti voi? Ce faci? Ii scoti pe nas toate plangerile invatatorilor sau ale profesorilor de la sedinte? Ii spui ca nici el nu e tocmai usa de biserica si ca, probabil, a provocat un astfel de comportament? Sau incerci sa afli ce se gaseste la originea acestei plangeri? Incearca! Afla! E posibil sa fie ceva mai grav decat iti imaginezi. Nu uita insa ca, asa cum nu-ti acuzi copilul si nu pui verdicte in ceea ce-l priveste, aceeasi atitudine trebuie sa o ai si fata de cealalta „parte”.
  • Daca in spatele unui lung sir de zile perfecte, in care la scoala totul a fost ok, nimeni nu a deranjat pe nimeni, mai ales pe copilul tau, nimeni nu a zis sau nu a facut nimic? Daca si acasa e doar liniste si pace? Nu iese din camera unde asculta muzica, se uita la filme, citeste sau chat-uieste cu priteni virtuali sau reali… Daca la intrebarea ta adresata insistent si ieri, si azi si in alte zile de ceva timp incoace: „E totul ok?”, primesti mereu acelasi raspuns:”Da, e ok”, ce faci? Il crezi, dar, totusi ceva nu-ti da pace. Atunci ciuleste urechile si ascute-ti simturile, in incercarea de a afla mai mult. Pentru ca lipsa de comunicare sau, mai degraba, deficitul ei, acut in preadolescenta si adolescenta, odata cronicizate, pot ascunde reale probleme pe care doar voi, parintii, le puteti rezolva. Acesta nu este control, ci protectie.

Prin urmare, ascuta-ti copilul, increde-te in el si lasa-l sa aiba incredere in tine. Nu-l certa si, mai ales, nu-l judeca, pentru il poti pierde.

Adaugă un comentariu